Destinul il construiesti sau il primesti? Nu am un raspuns si oricat de mult as inclina spre una dintre optiuni, celalalta imi indreapta gandirea, ramanand intre ele. Cineva foarte drag mie imi spunea ca “lucururile au atata importanta cat le-o dai”. Asa sa fie si cu destinul – ce astepti sa fie la fel cu ce construiesti? Sa fie trenul asteptat exact cel pe care vrei sa il vezi?
“Pustiul e o gara parasita despre care nu stiu decat ceea ce vad. Uneori mi se pare ca au trecut foarte multi ani de cand pe peronul prafuit n-a mai coborat nimeni si ca aerul s-a lipit de ziduri ca o rugina stravezie. Alteori, dimpotriva, am impresia ca gara a fost parasita nu cu mult inainte de venirea mea si ca tacerea ascunde o taina.
Pana si numele garii este o sarada. El se reduce la trei litere, albe pe un fond albastru spalacit, scrise pe o firma atarnata deasupra intrarii in sala de asteptare: ERO. Nu se vad goluri lasate de litere cazute. Dupa toate aparentele, numele garii a fost scris de la inceput astfel, incomplet si misterios, ca si cum cineva ar fi vrut sa lase fiecarui calator posibilitatea de a-i da ce nume voia. Intr-o zi, am luat o bucata de creta si m-am jucat incercand sa compun un cuvant adaugand o litera: EROS. EROU. ZERO.
Am si un decalog aici. Eu l-am scris si tot eu l-am atarnat pe peretele salii de asteptare. CUM ridic ochii il vad. Si de fiecare data citesc una din cele zece porunci. De fiecare data una singura, ca sa ma conving s-o urmez.
Iata-le cum suna:
Prima porunca: Sa astepti oricat.
A doaua porunca: Sa astepti orice.
A treia porunca: Sa nu-ti amintesti in schimb, orice. Nu sunt bune decat amintirile care te ajuta sa traiesti in prezent.
A patra porunca: Sa nu numeri zilele.
A cincea porunca : Sa nu uiti ca asteptarea e provizorie, chiar daca dureaza toata viata.
A sasea porunca: Repeta ca nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastra de a umple golul in care traim.
A saptea porunca: Nu pune in aceeasi oala si rugaciunea si pe Dumnezeu. Rugaciunea este uneori o forma de a spera a celui ce nu indrazneste sa spere singur.
A opta porunca: Daca gandul asta te ajuta,nu evita sa recunosti ca speri neavand altceva mai bun de facut sau chiar pentru a te feri de urmarile faptului ca nu faci nimic.
A noua porunca: Binecuvanteaza ocazia de a-ti apartine in INTREGIME…..
A zecea porunca: Aminteste-ti ca paradisul a fost, aproape sigur, intr-o groata.”
(din: Octavian PALER – ”Viata pe un peron”), via
Iubesc scrisul lui Paler si as vrea uneori sa am mai mult timp sa ma bucur de scrierile sale.
December 2nd, 2009 at 1:08 am
Frumos! thanks for sharing
Si cum atunci cand vorbim de destin, ne referim la lucrurile bune care vrem sa ni se intample astfel incat viata noastra sa aiba fagasul visat…, eu am ajuns la concluzia ca lucrurile bune se intampla celor care cred cu adevarat in ele.
December 2nd, 2009 at 12:55 pm
Tocmai m-am regăsit întru-totu în „Sa nu-ti amintesti in schimb, orice. Nu sunt bune decat amintirile care te ajuta sa traiesti in prezent”.
Mersi, aveam nevoie!
December 2nd, 2009 at 1:15 pm
Ma bucur ca am fost de folos
December 9th, 2009 at 10:59 pm
tu ce porunca de aici respecti?
December 11th, 2009 at 11:26 am
Nu stiu cand a scris Paler textul si poruncile. Aproape sigur la o varsta care sa ii permita profunzimea ideilor stivuite pe o experienta indelungata. Cu multe analize ale propriului destin. Un destin care a fost mereu gandit in detaliu, cu etape planificate astfel incat sa fie in final expresia aspiratiilor lui, asa cum orice realitate de azi e visul de ieri dupa ce ne-am trezit. Poruncile lui Paler nu pot fi decat ale lui. Impartasite noua. Noi trebuie sa ne facem lista propriilor porunci. Asa incat sa urmeze fidel aspiratiile noastre. Si Paler si toti cei care au scris frumos trebuie sa ne fie doar micul graunte de inspiratie. Atat. Doar inspiratie. Paler e unul dintre cei ce marita ascultati in ceea ce vor sa spuna. Merita pentru ca a fost un om deosebit. Poate putin cam pesimist.
Destinul are o parte construita de noi insine. Care e exclusiv a noastra si e undeva la 99% din total. Cu sau fara porunci prescrise sau adaptate (inteligenta ii ajuta pe oameni sa se adapteze ca o conditie obligatorie a evolutiei). E a ta si e dominanta pentru ca reflecta aspiratiile tale.
Inevitabil exista interferentele care inseamna 1% si care isi las amprenta pe constructia ta. Poti incerca sa repari, sa ascunzi sau sa elimini aceste interferente. Sa te adaptezi neparat. Sau sa reconstruiesti. Dar reconstructia inseamna un nou punct de zero si multa aventura. Viata e mult prea frumoasa si prea scurta pentru reconstructii repetate de cate ori o mica buturuga incearca sa rastoarne stii tu ce.
Imi vine in minte un exemplu concret: votul. E o parte din destinul fiecaruia cand necesitatea adaptarii este atat de evidenta. Cand apar interferente + sau – care ne schimba aparent radical destinul. Cand interesele unor oameni straini de noi ca destine si putini la numar au pus o simpla stampila pe o hartie si destinele a milioane de oameni au fost umplute de praf si acoperite de o ceata densa si murdara. Partea care poate fi tragica, dar reparabila (adaptabila) din stampilarea asta sta in ceea ce urmeaza dupa ridicarea cetii si a prafului. Istoria este plina de evenimente ciclice.
Revolta studentilor, ca intotdeauna, ne bucura si ne aminteste de pasarea Phoenix, de Paler si altii ca el, de necesitatea continuarii constructiei propriului nostru destin, urmand firul propriilor noastre aspiratii.
December 19th, 2009 at 6:39 pm
Le respect cam pe toate. Depinde totusi si de momentul la care ma raportez.