În 1914, când a început primul război mondial, regiunea istorică denumită Banat, parte a Austro-Ungariei, era o regiune bogată și prosperă. O regiune așezată, cu oameni de diferite naționalități, din care patru se aflau aproape în echilibru, și anume germanii, maghiarii, românii și sârbii, iar altele mai mici (bulgarii, croații, cehii, evreii, țiganii, slovacii ș.a.) contribuiau din plin la imaginea unui melting potunic în această zonă a Europei.
În 1914, Banatul era una din cele mai bogate regiuni ale unui stat central-european, animat de valori moderne, în pas cu epoca respectivă, era o regiune în care cultura și civilizația de tip apusean erau bine fundamentate, clasa politică și elitele economice erau responsabile și, mai ales, patrioate.
Timișoara era, conform unor statistici austro-ungare al doilea oraș ca potențial economic din Ungaria, după Budapesta, se apropia de 100.000 de locuitori, avea o viață economică exemplară, cunoscând, cel puțin în perioada anilor 1875 – 1910, un avânt economic neîntâlnit. Îi lipsea doar o universitate. Primarul, la 1914, era german (Karl Telbisz), directorul administrației generale a orașului român (Stan Vidrighin), iar limbile comune erau germana și maghiara. Primăria îl trimitea pe inginerul Vidrighin în mari orașe ale Occidentului pentru a studia acolo problema canalizării și a alimentării cu apă, care până în zorii primului război avea să fie rezolvată și la Timișoara, aplicându-se un model exemplar pentru acea epocă. În același timp, administrația orașului întocmea planuri de dezvoltare urbanistică pe baza sfaturilor unor consultanți din Hamburg, Londra și Dresda, pe care, până la 1918, a reușit să le și aplice parțial. Tot atunci, se construiau școli, publice și private, se deschideau biblioteci, muzee, societăți culturale și filantropice, iar întreaga viață socială era cea mai bogată din această regiune, fiind pe locul trei în Ungaria, după Budapesta și Bratislava.
Fabricile timișorene de atunci erau printre primele ale Austro-Ungariei, dezvoltarea sectorului industrial, în special a industriei alimentare, a pielăriei, tăbăcăriei, a industriei textile și a altor ramuri industriale era în deplină concordanță cu dezvoltarea economică a Europei Centrale, Timișoara nefiind cu nimic mai prejos, atunci, față de marile centre industriale ale Austro-Ungariei din Boemia și Austria. Bazată pe extraordinara producție agricolă a regiunii, economia Timișoarei era într-un avânt fără exemplu. Comerțul, asigurările, băncile, instituțiile de credit și de economii, toate erau într-o înflorire fără precedent.
Regiunea, atât zona de șes, agricolă, cât și cea de munte, bazată pe industria metalurgică (Reșița, Anina, Bocșa etc) cunoștea, și ea, o dezvoltare foarte puternică, uzinele reșițene, minele de la Anina și alte industrii fiind, fără doar și poate, exemple de bună administrare și organizare economică.
Asta a fost atunci.
Acum, la 90 de ani de când Austro-Ungaria a dispărut, la 62 de ani de la instaurarea comunismului și la 20 de ani de la dispariția lui, Banatul nu mai există. Tot ce a reprezentat Banatul ca model de dezvoltare economică, de organizare socială și interetnică, modelul cultural și uman pe care bănățenii au reușit, grație forțelor catalizatoare austro-ungare, să-l dezvolte și să-l aplice, e mort și îngropat de mult.
Economic, reprezentăm prea puțin. Agricultura e la pământ. În Banat, cu mici excepții, industria agro-alimentară a dispărut. Industria metalurgică a Banatului Montan e o ruină. În fabricile multinaționalelor, atâtea câte sunt, se produce mult pe bani puțini. În centrele de dezvoltare tehnologică și informatică a acelorași multinaționale se produce câte ceva, dar tot pe bani puțini. Infrastructura e cea mai deficitară din toată România. Construcția unei șosele de centură lungi de aproape 12 km a durat 8 ani, modernizarea unui drum de 60 de km tot atât.
Faptul că județul Timiș se menține, încă, pe primele locuri ale venitului pe cap de locuitor din România ne încălzește prea puțin, pentru că termenul de comparație n-ar trebui să fie județele din Moldova, ci județele maghiare vecine, care, deși mult mai slabe structural, sunt cu mult înaintea noastră, ca productivitate cel puțin.
Poporul român, care a preluat victorios puterea în 1920, a avut grijă ca în 90 de ani să distrugă tot. Din melting pot-ul bănățean a rămas amintirea. Minoritățile care mai există, cu excepția țiganilor, nu sunt nimic altceva decât niște asociații de bătrânei, pe care majoritatea românească îi scoate în fereastră pentru a se lăuda cu multiculturalismul bănățean. În 15-20 de ani le va scoate, poate, mumiile la geam, sau păpușile îmbrăcate în costume populare din muzee. Șvabii au dispărut, ungurii s-au împuținat, sârbii așijderea, evreii nu mai sunt. Atmosfera bănățeană e doar o amintire, e un miros de altă epocă, un parfum desuet.
Politicieni bănățeni nu există. Istoria locului nu o cunoaște niciunul. Pentru Banat, ca regiune, n-a făcut niciunul nimic și nu va face niciodată nimic. Aproape niciunul nu s-a născut în Banat, nu îl cunosc, nu îl simt, nu îl înțeleg.
Nu mai există nici bănățeni veritabili. Cei care sunt, sunt o minoritate. Dominată de olteni, de moldoveni, de bihoreni, de maramureșeni, de toate viniturile. Pe care nu le condamn a priori. Înțeleg că au venit aici, pentru că aici a fost, sau cel puțin așa s-a spus, întotdeauna mai bine. Dar înțeleg că pentru regiunea aceasta nu au niciun sentiment, îi înțeleg că nu se pot identifica, nici cu Domul din Piața Unirii, nici cu palatele de pe Corso, nici cu casele șvăbești de la Biled sau Sânnicolau Mare, nici cu Semenicul, nici cu Timișul, cu nimic din ce este aici sau din ce a fost aici. Timișoara este un oraș ocupat de români olteni, moldoveni și de alte origini, în care bănățenii sunt o minoritate tot mai mică.
În anii 60, când o facultate, cred că de agronomie, a fost mutată de la Craiova la Timișoara, cu tot cu studenți, aceștia se adunau duminică pe Corso, își sprijineau un picior de zidurile palatelor și scuipau semințe în stradă.
În anii 80, când șvabii au plecat, de fericiți ce erau sub domnia românească, moldovenii care le-au ocupat casele au pus parchetul pe foc, pentru că le era frig și pentru că, oricum, parchet nu văzuseră niciodată în viața lor.
O spun cu toată durerea: Banatul nu mai există. Ultimul semn, poate cel mai puternic, tocmai pentru că era ultimul, a fost cel din decembrie 1989. După care Banatul a murit, s-a predat pentru totdeauna. Iar cei care l-au îngropat, încearcă, de 20 de ani și mai bine, să-i fure identitatea și obiceiurile, dar au memoria scurtă, sunt iresponsabili, inconștienți, incompetenți, hoți și mincinoși până în măduva oaselor, în concordanță cu clasa politică bizantino-fanariotă care, deja, își împarte funcțiile în regimul dictatorial băsescian, tocmai instaurat.
Din placa turnantă a unui stat mare, puternic și bogat, Banatul a ajuns periferia jegoasă a unei țări în care, de cel puțin 20 de ani, bunul simț, rațiunea și normalitatea umblă în zdrențe și se pitesc pe la colțuri. Inclusiv votul masiv pro-Băsescu din județul Timiș dovedește asta.
O spun clar și răspicat, așteptând să fiu contrazis de toți așa-zișii bănățeni sau timișoreni:
Un bănățean adevărat stă strâmb și judecă drept, un bănățean adevărat nu se lasă dus cu zăhărelul securistic ambalat în celofan de dreapta, un bănățean adevărat înțelege că munca, construcția, lucrul bine și temeinic făcut, liniștea și tihna unei vieți așezate, sunt întotdeauna de preferat scandalului, minciunii, grobianismului și mârlâniei ridicate la rang de model, fie el și prezidențial.
Banatul e o amintire…
O vorba spusa cuiva ii poate face acestuia ziua splendida sau, din contra, sa i-o strice definitiv. O vorba aruncata pripit unei persoane dragi poate elimina “dragi” din ecuatie. O vorba spusa la locul potrivit poate descuia usi bine ferecate sau poate dezvalui intregi istorisiri umane. O vorba pe care nu ai spus-o la timpul ei iti poate genera mari mustrari de constiinta sau chiar frustari.
