My ups and downs

am constatat ca imi place sa scriu … sa umplu ecranele albe ale blogutzului. nu stiu cum am ajuns la asta, insa ma bucura faptul ca am o pasiune total diferita de domeniul pe care il studiez si in care probabil voi lucra.

in alta ordine de idei … citesc zilele astea "Viata pe un peron" de Octavian Paler. si am ajuns la concluzia ca seman destul de mult cu el; nu in totalitate, eu fiind mai optimist (sau cel putin asa cred). ii impartasesc intr-o oarecare masura ideile despre dumnezeu. acest dumnezeu care vrea sa guverneze lumea este un tiran nascut din teroare si mi se pare ciudat ce amploarea a luat o religie bazata pe o crima. "Si vorbeam de iertare. Numai noi am fi in drept sa iertam. Mai intai neputinta. Si apoi crimele. Dar Dumnezeu nu vrea iertare. Pentru ca iertarea l-ar limita. Ar arata ca puterea lui nu e nemarginita si ca Dumnezeu mai poate gresi. Or, ce tiran a fost dispus sa accepte asta?". un alt punct de vedere ar fi asa-zisa viata de apoi. de ce sa traim o viata de resemnare pentru a astepta ceva care teoretic e mai bun. cum sa fii rasplatit in alta lume pentru resemnarea de acum? de ce sa ii lasi pe altii sa decida pentru tine? viata trebuie tarita acum, nu in momentul in care esti incadrat de 6 scanduri si e prea tarziu. cel mai bine e sa incerci sa iti imbunatatesti viata decat sa stai cu speranta ca va fi mai bine dupa ce dispari ca om. in fond suntem oameni, nu spirite.

de ce am spus ca ii impartasesc ideile intr-o oarecarea masura: pentru ce eu ajuns sa nu mai cred deloc in dumnezeu. sunt convins ca oamenii isi pot trai viata si fara o influenta divina. ar trebui  ca fiecare sa aiba curajul sa ia deciziile pe care le crede potrivite fara a se gandi la niste valori depasite.

“Tot un sondaj al Bancii Mondiale, WVS, masoara de ani de zile legatura dintre atitudinea fata de educatie si cea religioasa. Tarile in care majoritatile cred ca e important ca un copil sa invete frica de Dumnezeu sunt cele sarace si nedezvoltate. Cele in care oamenii cred ca nu asta e important, indiferent ca ei insisi cred sau nu in Dumnezeu, sunt cele civilizate si prospere. De la civilizatia taraneasca la cea tehnologica avem un pas urias de facut. Sunt acesti lideri oamenii care sa il faca?” (Pactul cu educatia religioasa, Alina Mungiu-Pippidi, Joi, 01 Mai 2008).

In sfarsit citesc si eu o opinie care coincide cu ideile mele. Lucrul care imi displace cel mai mult la poporul nostru este acela ca religia are un rol mult prea mare. Cum scrie si in citatul de mai sus, in tarile civilizate credinta in Dumnezeu nu e atat de importanta. Chiar nu pot intelege de ce a trebuit introdusa religia ca materie obligatorie in scoli. Mie unul mi se pare absurd; asta nu se poate numi invatamant modern.

Tot chestiuni legate de educatie. Saptamana trecuta am asistat la un debate pe tema “Invatamantul centrat pe student”.  Concluzii concrete nu s-au tras dar cred ca toti am fost de acord ca procesul Bologna e prea putin implementat in ROU, si chiar si putinele parti aplicate sunt mai mult de forma. Mi se pare foarte trist ca invatamantul academic romanesc nu este la un nivel prea inalt. Si marea problema e la oamenii care ar trebui sa se ocupe de asta. Tot mentalitatea noastra cu reminiscente comuniste este de vina; foarte multi oameni pur si simplu nu pot gandi modern si civilizat; si in loc sa incerce sa isi schimbe ideile, ei blameaza sistemul european de acum. Nu spun ca este perfect, dar este cel mai bun de pana acum.

Deocamdata ma opresc aici, dar revin la subiectul de fata pentru ca ma intereseaza viitorul nostru. Chiar as vrea sa schimb ceva in bine…

in weekendul prelungit de 1 mai am vizitat Vienna si Budapesta si am constat ca nu ma simt prea bine in tarisoara mea draga sau in oraselul meu frumos. pur si simplu am costatat ca traiesc intr-o lume foarte diferita de cea “normala”. as vrea sa pot iesi pe strada si sa nu mai indispuna atitudinea si comportamentul multor concetateni de-ai mei sau sa pot vedea un peisaj urban demn de un oras de cinci stele (ca tot apare peste tot reclama TM*****). as vrea sa pot pasi pe strazi si sa am certitudinea ca nu voi calca intr-o groapa, punga, sticla sau mai stiu eu ce nebunii. pur si simplu mi s-a deteriorat imaginea buna (chiar foarte buna as zice) despre orasul meu natal. poate ca par arongant sau “fitos” dar nu ma pot dumiri; oare de ce noi, romanii, nu putem fi alfel … mai buni, mai civilizati. cum sunt o fire foarte optimista sper din adancul sufletului ca voi apuca ziua cand ma voi simti si in Timi ca in Vienna sau macar Budapesta; am ales aceste doua orase pentru ca aici am fost cel mai recent si am ramas profund impresionat; sunt insa convins ca alte orase europene sunt si mai faine dar pana nu le vizitez nu le aduc in relatare.

in alta ordine de idei, am constatat in seara asta ca am devenit foarte sceptic in privinta credintei religioase: pur si simplu nu mai pot gandi ca in scoala primara cand era foarte convins ca doamne doamne are grija de noi. portul religios de acum, ca si cel de acum cateva secole sau chiar milenii e aproape neschimbat. cu ce suntem noi (indiferent de cum se numeste religia la care suntem adepti) acum de cei care aduceau ofrande zeilor si credeau in tot felul de divinitati care le aduceau (sau nu) cate si mai cate. eu spun ca nu e nici una. si noi avem ritualuri bizare, credinte nefondate (nu este nici o dovada ca ce scrie in biblie chiar asa a fost; o singura cartulie e cam putin mai ales ca semne de minciuna exista peste tot in cea mai vanduta carte din lume; chiar si de aici vine un motiva ca e o minciuna – ce mijloc mai bun de a controla masele initial needucate si mai apoi cu “traditie” in spate decat o carte care iti spune cate in luna si stele despre  viata ta si a celor de acum ceva veacuri). discutia asta (inceputa acum ceva postri in urma) ar putea continua mult si bine dar mai pastrez si pentru alte postari.

zilele astea sunt intr-o stare tare nedefinita … parca sunt si vesel si trist, si fericit, si dezamagit. nu imi pot da exact seama de ce se petrece cu mine chiar daca am pretentia ca rationez perfect normal. oricum ar fi, mi-am facut un plan de atac foarte stufos pentru saptamanile ce vin; incerc sa renunt la o parte din timpul meu liber si sa il impart intre facultate (mi-am dat seama ca semestrul asta nu am asimilat prea multe cunostinte legate de studiile mele academice) si munca de voluntariat (care imi place prea mult). desigur ca partea ramasa libera (mai mult decat suficienta) nu va avea nimic de suferit si o voi petrece ca si pana acum.