My ups and downs

Totul se invarte cu un ritm ametitor … nu pot scapa din tumult, nu pot gasi fagasul potrivit. Simt ca am atatea lucruri de spus, atatea lucruri de aratat, atata informatie care e captiva in mine, care nu poate iesi la iveala. Ajung la suprafata doar franturi sau chestiuni nesimnificative, parti nereprezentative care, de cele mai multe ori, cad in penibil. Oare cum se poate impiedica acest fapt? Care ar fi cel mai bun catalizator al expunerii gandurilor?

E ca o forta care imi retine trairile in interior si nu le lasa nici macar o fanta pentru a respira; stau inabusite pana se sting cu greu in suferinta. Si uite cum am cazut din nou intr-un pesimism tragic. Poate ca uneori i-as spune realism dar sinea mea optimista (starea ei normala) nu poate accepta asta nici in ruptul capului si incearca din rasputeri sa aduca lucrurile la normal.

Viata e totusi frumoasa. Am o pofta neinsetata de teatru sau opera, tinzand mai ales spre prima. Din cele 24 de ore de teatru de la Casa Studentilor am ajuns doar la o ora de piesa; Cehov intr-o interpretare draguta. Acum tanjesc spre alte si alte piese, spre alte manifestari superbe ale trairilor umane. Cultura e frumoasa si ma elibereaza pentru cateva clipite de incarcarea simtirilor.

Inainte se va ivi doar frumosul!

Vreau sa merg la teatru, vreau sa vad neaparat o piesa, o bucurie artistica. E asa frumos cum actorii, in fond tot niste omuleti, pot sa fie cine vor ei acolo sus pe scena; e ca o scapare din cotidian, o eliberare a simturilor … trebuie sa se simta minunat!

Cat de bine trebuie sa poti sa fii tu insuti tot timpul, sa nu trebuiasca sa te prefaci ca vrei ceva ce nu te caracterizeaza, sa spui ceva ce nu simti, sa mergi unde nu vrei cu cine nu iti place. Singura posibila scapare din toate astea ramane gandul. Insa ce face saracul atunci cand e lasat de izbeliste in coltul intunecat si e lovit sistematic de cotidianul apasator. Are el vreo sansa de scapare, poate sa isi recapete demnitatea? Desigur! Insa cate sacrificii trebuie sa faca? In mod normal nici unul (sau niciunul? sa ma ierte academia daca am scris asa cum stiu eu de la tanti Hahue) pentru ca el e singurul sprijin al fiintei. Pe el nimeni nu il poate fura; in cel mai rau caz il poate asupri cu neadevaruri dar nimeni, absolut nimeni nu il poate lua. Exista insa anumite situatii in care gandul face acele sacrificii si ajunge pe un teritoriu straniu – trebuie sa se prefaca. Nimic mai gresit si mai prost; asta duce la o intunecare accentuata si nemeritata a simtirii. El trebuie sa ramana pur si neinfluentat, el e ultimul strajer al fiintei!

Vreau sa mergem in Olanda …